Cantecul inimii.

Pasii lui se opresc in fata unei camere vechi.Fara a fi ajuat de vreo urma de lumina gaseste rapid manerul usii pe care o deschide scartaind usor.Ochii lui se opresc asupra semineului din fundul camerei,in care lemnele pocnesc incet,hranind focul,un microsoare al acelei incaperi ocupata de prea putine lucruri.

Se distingea un fotoliu batut de vreme,care statea asemeni unui batran in fata focului,depanandu-si amintirile.Pe el se odihnea o chitara,nefolosita de mult timp.Si ea parca-si reamintea de numeroasele suflete care i-au dat cu fiecare cantec alt rol:de alinare,de infrigurare,de inseninare,de innorare...

Tanarul s-a asezat pe covorul vechi,a luat chitara si,cu ochii inchisi,simtind o caldura binefacatoare din interiorul si din afara lui,incepe.

Totul in jurul lui se contopeste intr-un vartej al sentimentelor.Din ce in ce mai tare inima-i bate,fiind si ea in ton cu sirul armonios produs de coardele chitarii in mainile lui.

Pe buzele lui se naste un zambet.Melodia inimii lui nu inceteaza a se materializa...

Curand,fara sa-i auda pasii,a simtit-o asezandu-se ,asemeni unei pisici,langa el.Nu a deschis ochii,caci stia sigur ca si ea ii avea inchisi.Chiar avea dreptate.

Acum,pe acordurile chitarii,ea canta niste versuri vechi scrise de ea.

Era o magie de nedescris acolo: el era ea iar ea era el.Si amandoi erau cantecul impletit de inimile lor.