Jocul

Am ajuns deja la culmea rabdarii. Stau de aproape o ora in fata unei pagini goale si nu am scris niciun cuvant. Absolut niciunul. Ca sa nu mai vorbesc de vreun sentiment, o intamplare, orice! Mi-au venit fel si fel de idei dar s-au rispit repede. Ma si  mir cum de am rezistat atat de mult pe un scaun, in fata unei mese, fara ca practic sa fac ceva. Cand in sfarsit eram hotarat sa scriu , un alt gand, aparent mai bun, imi castiga atentia. Am ajuns la concluziza ca am pierdut timpul...Nu trebuia sa o ascult. Puteam in acest ceas sa fac orice altceva, evident folositor.

Ma simt ca un prost. Cum am putut sa i le arat? Erau niste simple idei  prostesti de cand aveam 17 ani. Trebuia sa le arunc direct, nu sa le las pe masa, "pentru mai tarziu". Dar cum as fi putut s-o refuz, cand mi-a cerut in cel mai dulce mod sa ii le arat? O ador cand este asa, copilaroasa. Nu pot rezista ochilor ei mari, bine conturati de gene lungi si negre ...si cu atat mai putin privirii lor gingase. Buzele ei conturau un zambet delicat iar vocea ei, da...vocea, era atat de dragastoasa! Am cedat imediat.

M-am gandit ca o sa se plictiseasca repede si n-o sa ajunga nici la a doua pagina. Din contra, le-a citit pe nerasuflate cu un interes pe care nu-l asteptam.Am asteptat cuminte, nu am indraznit s-o deranjez. Cand in sfarsit a terminat, a ramas o clipa pe ganduri, apoi si-a ridicat capul si m-a privit oarecum mirata : " De ce nu ai continuat sa scrii? Ai talent. Poti sa investesti in el. " Am ramas mut. Nu avea de unde sa stie cum am renuntat la visul meu. Ne-am cunoscut mult dupa acea intamplare nefericita. Am hotarat sa nu-i spun nimic.

Intre timp ea a mai rasfoit paginile. Mi-a zis ca sunt inca tanar si ca as putea sa incerc sa public ceva. Nu s-a dat batuta chiar daca i-am explicat ca sunt aproape trei ani de cand nu am mai tinut in mana vreun instrument de scris si ca nu mai am timp de asa ceva : "Ai tu timp, dar nu il folosesti cum trebuie. Uite, iti propun ceva: trei partide de poker. Pierzi, compui ceva pana vineri la pranz. Daca nu, faci curatenie prin toata casa si gatesti o saptamana( stia cat de mult urasc sa fac asta de unul singur). Castigi, fac eu toate aceste lucruri, nu mai impartim sarcinile." Norocul nu a fost de partea mea. M-a batut cu 2-1...Al naibii joc de carti...ce-a putut el sa-mi faca!

Claang.Se aude usa. A venit. Timpul meu a expirat. Ce-o sa-i spun?

Inima mea a prins picioare...

Am cautat-o neincetat pana acum. Am cercetat umbre, priviri, imiagini... dar degeaba.Se ascunde. Uite, o vad, dar n-o pot prinde.Zi de zi se refugiaza in alt loc, incerca sa scape de povara norilor fumurii, care promit picaturi de pelin luminate de o ploaie de sageti veninoase.

Stii unde este? S-a evaporat in magia dansului. Miscarile lente, mladioase sunt rapid inlocuite de cele energice, aducatoare de foc. Trece de la o extrema la alta cu o viteza neobisnuit de mare. Probabil traieste acea nebunie de moment, care te face sa renasti de atatea ori, dandu-ti certitudinea ca esti alcatuit din mai multi "eu". Oare inima mea stie din cati "eu" este compusa? Habar nu am. Poate ca atunci cand o voi avea din nou imi va spune...Cine stie?

Inapoi.

Am ajuns. Ma asteapta o camera plictisita parca de lunga mea absenta. Stiu, i-a fost dor de mine. Si mie de ea. Pun mana pe clanta si in urmatoarea clipa sunt in spatiul meu. O privire e de-ajuns sa-mi dau seama ca totul este neschimbat...mai putin biroul, deasupra caruia sunt puse aiurea niste carti, reviste, ziare. Ma indrept automat catre fereastra, rasfatandu-mi talpile cu racoarea binefacatoare a parchetului, un adevarat rasfat dupa atatea zile toride. E asa de bine! Deschid geamul. Aerul tare imi umple plamanii iar eu simt cum sufletul meu renaste. Nu ma pot abtine si scurtez rapid cartierul : pustiu!. Eh, nu-i nimic, si asa am prea multe lucruri de facut. Fara sa-mi dau seama ma trantesc in pat, lenesa. Imi place sa cercetez tot. Nu stiu cum, dar simt camera putin straina de mine.Sau, eu sunt straina fata de ea. Biroul, televizorul, rafturile, calculatorul, jucariile, cartile...toate imi par necunoscute si familiare in acelasi timp. Cum vine asta? Nu pot explica. M-am pierdut in ganduri si am uitat de bagaj. Oricum n-am chef acum de el, mai tarziu... Aleg din sifonier ceva comod, ma schimb repede si ma asez nerabdatoare in fata calculatorului. Mi-a intrat in sange deja, daca pot spune asa : mess, apoi blog. Ultimul mentionat ma astepta cu o pagina. Una virtuala, goala. O privesc iar in imediatul moment ma simt imbratisata de niste tentacule invizibile si ajunsa apoi jos, pe un pamant nisipos. Ma bucur totusi ca nu am incasat lovituri bonus cauzate de rapida mea cadere, una sustinuta de altfel. Ma uit in sus: se desluseste o lumina aurie, probabil calda. Zic probabil caci n-am de unde sa stiu. Aici la mine este un aer rece. Stiu de ce am nevoie ca sa scap, am mai trecut prin asa ceva. Trebuie doar sa scriu. Cu fiecare cuvant, cu fiecare fraza se mai inalta o treapta, construind intr-un final o scara catre lumina...