Inapoi.

Am ajuns. Ma asteapta o camera plictisita parca de lunga mea absenta. Stiu, i-a fost dor de mine. Si mie de ea. Pun mana pe clanta si in urmatoarea clipa sunt in spatiul meu. O privire e de-ajuns sa-mi dau seama ca totul este neschimbat...mai putin biroul, deasupra caruia sunt puse aiurea niste carti, reviste, ziare. Ma indrept automat catre fereastra, rasfatandu-mi talpile cu racoarea binefacatoare a parchetului, un adevarat rasfat dupa atatea zile toride. E asa de bine! Deschid geamul. Aerul tare imi umple plamanii iar eu simt cum sufletul meu renaste. Nu ma pot abtine si scurtez rapid cartierul : pustiu!. Eh, nu-i nimic, si asa am prea multe lucruri de facut. Fara sa-mi dau seama ma trantesc in pat, lenesa. Imi place sa cercetez tot. Nu stiu cum, dar simt camera putin straina de mine.Sau, eu sunt straina fata de ea. Biroul, televizorul, rafturile, calculatorul, jucariile, cartile...toate imi par necunoscute si familiare in acelasi timp. Cum vine asta? Nu pot explica. M-am pierdut in ganduri si am uitat de bagaj. Oricum n-am chef acum de el, mai tarziu... Aleg din sifonier ceva comod, ma schimb repede si ma asez nerabdatoare in fata calculatorului. Mi-a intrat in sange deja, daca pot spune asa : mess, apoi blog. Ultimul mentionat ma astepta cu o pagina. Una virtuala, goala. O privesc iar in imediatul moment ma simt imbratisata de niste tentacule invizibile si ajunsa apoi jos, pe un pamant nisipos. Ma bucur totusi ca nu am incasat lovituri bonus cauzate de rapida mea cadere, una sustinuta de altfel. Ma uit in sus: se desluseste o lumina aurie, probabil calda. Zic probabil caci n-am de unde sa stiu. Aici la mine este un aer rece. Stiu de ce am nevoie ca sa scap, am mai trecut prin asa ceva. Trebuie doar sa scriu. Cu fiecare cuvant, cu fiecare fraza se mai inalta o treapta, construind intr-un final o scara catre lumina...